1994 Primele activităţi au fost făcute stângaci, cam fără metodă, dar important era că pornisem pe un drum al nostru.
1995 După inaugurarea oficială, am prins tot mai mult curaj şi am plecat în aventură. Activităţi de ecologizare, iniţiere în alpinism, drumeţii, dar şi vizite la „casele de copii” (cum se numeau atunci) de la Miercurea-Ciuc şi Subcetate, când am încercat să aducem puţină bucurie în sufletele orfanilor. Şi apoi Lacul Roşu, cu prima „tentativă” de camp, amplasat cam lângă şosea şi departe de ceea ce aveam să aflăm că trebuie să fie un camp.
1996 Primul camp „adevărat” a avut un impact deosebit asupra noastră deoarece ni s-a oferit şansa de a fi însoţiţi de un grup de cercetaşi belgieni care, împreună cu cei doi lideri, Paule şi Eric Le Boulengé, cu răbdare şi umor, ne-au împărtăşit din experienţa lor şi cu ajutorul cărora ne-am însuşit nişte noţiuni elementare despre cercetăşie, de mare folos în activităţile ulterioare. În primul nostru hike am învăţat ce înseamnă să-ţi depăşeşti limitele mergând zeci de kilometri prin noroaie şi sub o ploaie torenţială, fără să-ţi pese că nu mai ai nici un centimetru de haină uscată. Sentimentul de împlinire sufletească era mult mai puternic. Tot de la prietenii belgieni am preluat un obicei (practicat şi de cercetaşi din Franţa sau Marea Britanie). Este vorba despre totemizare, adică de un ceremonial special şi solemn, prin care cercetaşilor merituoşi li se atribuie numele unui animal, care se presupune că îi va ocroti şi îi va călăuzi în viaţa de cercetaş.
1997 A venit cu ceva mai multă experienţă, însă provocările n-au încetat să apară. Pe lângă celelalte activităţi, am organizat lângă Bran, tot în compania celor din Belgia, primul nostru camp tematic: „agenţiile de spionaj”, în care, chiar dacă aparent ne-am jucat, am avut prilejul să punem în aplicare ideile după care ne ghidăm zi de zi în viaţa de cercetaş, valorile în care credem şi care se regăsesc în Legea cercetaşului. Am realizat construcţii din lemn şi am organizat campul în aşa fel încât să lăsăm natura aşa cum am găsit-o, sau chiar mai curată. Am învăţat să fim mai buni unii cu alţii, mai toleranţi, să punem mai presus interesele grupului, faţă de cele personale. În anii care au urmat, fiecare camp a avut tematica lui, concretizată în jocuri chiar şi de 48 de ore şi jocuri de noapte, desfăşurate pe lângă celelalte activităţi cotidiene.
1998 A fost anul în care noi am fost oaspeţii belgienilor din Louvain-la- Neuve, pentru unii dintre noi fiind prima plecare spre o ţară din vest. Dintre toate cele văzute şi trăite, cel mai tare a fost jocul „Interville” în care ni s-au pus în mână biletele de tren în circuit, sume modice de bani şi adresele unor centre scout unde urma să ne cazăm. În rest? A trebuit să descoperim Belgia din tren, de pe bicicletă sau pe jos, cu toate obiectivele ei turistice şi culturale. Şi n-au fost puţine. Iar tema a fost şi ea pe măsură: fiecare patrulă era o ceată de haiduci, care trebuiau să cucerească şi să străbată „codrii” belgieni.
2003 Au urmat aproape cinci ani de „risipire”, de căutări, nimic nu se mai lega şi am hotărât să tăiem nodul: ori decidem desfiinţarea centrului, ori ne adunăm şi o luăm de la capăt. Ne-am surprins pe noi înşine – împreună lideri şi foşti exploratori, acum seniori, am organizat prima noastră activitate importantă fără „tutori” şi care a ieşit foarte bine. Evident că este vorba despre campul de la Lacul Roşu (din nou), cel care, poate, a făcut să fim ceea ce suntem azi. Mulţi dintre exploratorii de atunci sunt acum cei mai buni lideri ai noştri.
